Monahii, cu adevarat, se indumnezeiesc

,, Monahii, cu adevarat, se indumnezeiesc … Am iesit si am sezut pe o piatra. Se intuneca. In departare se putea auzi murmurul dulce al marii. Toata dulceata vesniciei se aduna in sufletul meu tulburat. Liniste nesfarsita. Am simtit prezenta lui Hristos, Care stie sa umple pustia. Putine clipe in viata mi le-am petrecut astfel. Doua prilejuri, mai ales, mi-au venit in minte.Cel dintai –fiind in bratele nasului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor cand, prin glasul nasului meu, L-am marturisit pe Hristos , ca sa ma fac vrednic madular al Trupului Sau. Al doilea prilej a fost acea noapte in care am primit invatatura binecuvantatului Gheronda, ca sa pot primi al doilea botez, al pocaintei, si sa-L intalnesc pe Dumnezeu. Singura deosebire este ca in cea dintai imprejurare n-am putut intelege mare lucru, aproape nimic, in vreme cea de a doua oara am fost constient de miscarea mea spre Dumnezeu.In acea noapte Dumnezeu mi-a trimis manna Sa si m-a hranit cu cuvantul sfantului pustnic. Spune proorocul Isaia:,,Feicit cel ce are in Sion samanta si casnici in Ierusalim,” iar egumenul manastirii Stavronikita talcuieste plin de intelepciune: - Si noi putem spune ca suntem fericiti avand Sionul Ortodoxiei ~Sfantul Munte~ samanta sfintilor nevoitori si in Ierusalimul ceresc multime de rude. Ei traiesc pentru noi, si sunt ~lumina si nadejdea~ prezentei si viitoarei vieti. …….Mi-am plecat capul, mi l-am asezat pe genunchi, asemenea proorocului Ilie, pe muntele Carmil – si am inceput sa-mi incalzesc inima, ca sa pot incepe apoi Rugaciunea lui Iisus. Ceasurile noptii sunt datatoare de viata pentru monahii cei ,,ai rugaciunii neincetate lucratori, inlauntrul inimii lor, a preadulcei pomeniri a lui Iisus.” Noapte inraureste puternic trairea vietii ingeresti, de aceea ei o prefera pentru lucrarea duhovniceasca si pentru Rugaciunea lui Iisus. Monahii desfiinteaza noaptea, de vreme ce viata monahala le desfiinteaza pe toate. Viata monahala desfiinteaza moartea ~ caci nunta duce viata mai departe, dar, in acelasi timp , duce si moartea mai departe: o viata noua ce se naste, se va stinge, in cele din urma. Insa in viata traita in feciorie, moartea inceteaza a mai ameninta omenirea. Viata unui monah este inceputul vesniciei, al vietii celei adevarate, de aceea el traieste realitatea eshatologica, chipul ingeresc de viata. Domnul a spus:,, Fiii veacului acestuia se insoara, se marita, iar cei ce se vor invrednici a dobandi acel veac si invierea din morti, nici se insoara, nici se marita.” Monahul apartine unui alt veac. Viata prezenta se face vesnicie, devine trecerea nesfarsita a timpului! ,,Desi in feciorie umbla pe pamant, calugarul atinge cerurile”(Metodie Simposiu).Putem spune ca viata in feciorie desfiinteaza chiar si noaptea. Noaptea se face zi, caci monahii traiesc chipul de viata eshatologic si ingeresc. Daca ,,noaptea acolo nu va fi,”potrivit Apocalipsei, nici aici n-ar trebui sa fie noapte pentru cei ce sunt ingeri in trup. Mielul, Soarele, Hristos ii lumineaza! Potrivit Sfintilor Parinti, ,,noaptea, tuturor este de folos.” Este folositoare si sufletelor incepatoare, si celor desavarsite.Incepatorii sunt monahii ce se gasesc pe prima treapta a vietii monahale, care trebuie sa se lupte cu patimile si sa incerce a le preschimba in dragoste dumnezeiasca. Ei sunt ,,crescatorii de dobitoace,” care incearca sa calauzeasca vitele, adica starile stricate ale sufletului. Iar cei desavarsiti sunt cei ce au trecut de aceasta treapta. Ei au iesit din robia Egiptului, adica de sub stapanirea patimilor, in pustia nepatimirii si sunt pastori care-si duc oile ~mintea si inima curatita~la muntele vederii dumnezeiesti. Noaptea este importanta si binefacatoare pentru amandoua treptele. Cei ce sunt la intaia treapta pomenesc pacatele facute in timpul zilei, ,,tulburarea gresalelor.” Isi descopera pacatele cu ajutorul harului datator de viata, in chip adevarat, iar nu inchipuit, si incep sa planga:,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.”Ei nu lasa inchise in adancurile subcostientului toate gandurile vinovate, dorintele rusinoase si faptele pacatoase, ci intra, cu puterea harului si izgonesc cu indrazneala tot ce s-a salasluit acolo, tamaduindu-se astfel.Isi curate mintea si inima nu doar de gandurile complexe, ci si de cele simple. Cei desavarsiti isi petrec noaptea intr-un chip osebit. Fiind curatiti de toate starile potrivnice firii, dau slava lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea si isi indreapta gandurile si inimile spre muntele vederii dumnezeiesti(theoria). La caderea noptii, ei se gandesc la ziua Facerii, cand,,pamantul era nevazut si netocmit” si ,,intuneric zacea deasupra adancului.”Cand la scurta vreme dupa aceea, apar stelele, se gandesc la zidirea stelelor si, asa cum ingerii au laudat atunci pe Dumnezeu, il lauda si ei acum, pentru intreaga Zidire. Pe cand altii dorm si parca nici nu mai sunt, acestia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slavindu-L asemenea lui Adam inainte de cadere.Cand fulgera sau tuna, se gandesc la infricosata zi a Judecatii. In locul glasului pasarilor de prada, ei aud suntetul trambitelor ce cheama mortii sa se scoale din gropi. Rasaritul Luceafarului si zorile le amintesc de aratarea semnului Fiului Omului, cinstita si de viata purtatoarea Cruce. Stralucirea Soarelui le aduce in minte venirea in slava a lui Hristos, Soarele dreptatii. Cei ce neintarziat se ridica sa-L laude pe Hristos sunt sfintii ce vor fi rapiti in nori, ,,intru intampinarea Domnului in vazduh,”iar cei ce nu se ingrijesc sa-L laude la rasaritul Soarelui pe Dumnezeu si dorm sunt cei ce vor fi judecati ca pacatosi… Am incercat sa traiesc astfel acea noapte. Am incercat sa-mi incalzesc pacatoasa si inghetata inima cu aceste ganduri. Cand a inceput sa se inmoaie, m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin: ,,Cela ce esti sageata aleasa si sabie preaascutita, strapungand cu puterea ta usa otelita a inimii omului, patrunde-mi inima cu sageata dorului de tine, ca sufletul meu sa zica tie: Cutremurat sunt de iubirea ta ,incat zi si noapte vars lacrimi cu imbelsugare din aceasta rana a dragostei de tine. Loveste-mi , Stapane, rogu-te loveste-mi sufletul cu sulita ascutita a dragostei tale, patrunzand mai adanc in cele mai indepartate cotloane cu puterea ta cea stapanitoare . Da capului meu apa ce nu se sfaseste, fa sa iasa din din ochii mei izvoare de lacrami pururea-curgatoare, incingandu-ma cu dragoste nemasurata si cu dorul vederii tale celei preaminunate, ca pururea sa plang si sa nu mai primesc nicio mangaiere intru aceasta viata, pana nu ma voiu invrednici sa vad in cereasca camara de nunta pre cel iubit si preafrumos Mire, pre Dumnezeul meu si Domnul…Trage gura sufletului ce inseteaza dupa tine catre suvoaiele cele de sus ale vecinicului tau satiu, si mai vartos, trage-o catre tine, izvorul cel viu, Dumnezeul meu, viata mea, ca din el band sa viez in veac. O, tu, izvor al vietii, umple-mi cugetul din suvoiul desfatarii tale si imbata-mi inima cu betia treaza a iubirii Tale, incat sa uit cele trecatoare si pamantesti, si numai pre tine necontenit a avea intru pomenire…” Sunt clipe cand acele ceasului nu se mai invart. Timpul s-a oprit in vesnicie. Miezul noptii trecuse demult. Puteam vedea acum chiliile monahilor cum se luminau, una dupa alta. Privighetorile incepeau sa-si inalte cantecul lor.,,Izvoare ale smereniei” ce incep sa se reverse si sa ude pamantul insetat!,,Stalpi de foc ai Muntelui” ce revarsa lumina! ,,Binemirositori si bineplacuti crini” ce inmiresmeaza lumea intreaga! In scurta vreme chiliile vor rasuna de glasurile lor si se vor umple cu lacrimi de pocainta sau lacrimi de dumnezeiasca luminare. Ei se ridica sa-L cante pe Hristos si sa-I ceara sa trimita harul Sau cel dumnezeiesc, mila Sa cea imbelsugata. In aceste ceasuri, intregul Munte este in flacari, iar diavolul racneste. Monahii, cu adevarat, se indumnezeiesc… " Sursa:Ierothei Mitropolitul Nafpaktei – O noapte in pustia Sfantului Munte pag.172 – 177 Ed Predania 2006