Despre impatimire sau deprinderea pacatului

 

Poate oare să-si schimbe etiopianul pielea sa-si  stearga Leopardul petele sale?

 Asa si voi!

 Puteţi oare să faceţi bine, când sunteţi deprinsi a face rău? (leremia 13, 23)

46. Până când omul nu se obişnuieşte cu păcatul, cu teamă se apropie de el, iar după ce îl săvârşeşte, conştiinţa îl chinuie amarnic. Astfel, unii se lasă mai degrabă omorati decât sa îi omoare pe cei ce năvălesc asupra lor. Tot astfel, omul nu merge prima oară să fure ori să desfrâneze fără sa simtă ruşine şi frică. Fiindcă mintea şi conştiinţa, luminate de harul lui Dumnezeu, luminează ca o făclie în om, mai înainte ca acesta să păcătuiască, arătându-i urâţenia păcatului şi mânia lui Dumnezeu care urmează acestuia, lucru pentru care se şi teme omul să păcătuiască. Când păcătuieşte însă şi cutează să facă de câteva ori fapta, deja purcede lesne la acea nelegiuire; şi cu cât păcătuieşte mai mult, cu atât are mai multă îndrăzneală să facă păcatul cu pricina. „La început, grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, pacatul se face cu oarecare sfială; dar după ce se va săvârşi, îi face cât se poate de neruşinaţi pe cei ce-l săvârşesc” (Omilia 10 la Fapte). Căci mintea, întunecată de păcat ca de o ceaţă, şi conştiinţa, mânjită prin deasa săvârşire a păcatului, nu mai mustră atât de aspru, chiar dacă niciodată nu contenesc a face aceasta, şi mustră chiar si pe păcătoşii cei mai neruşinaţi; şi la fel ca focul acoperit cu gunoi, care scoate fum, şi conştiinţa, deşi mânjită de păcate, arată fumul mâniei Iui Dumnezeu care se porneşte asupra păcatelor şi nu conteneşte a o vesti.

47. Din îndelunga rămânere în păcat, ori din deasa lui săvârşire, ia naştere împătimirea sau, altfel spus, deprinderea păcatului. Astfel se naşte împătimirea de beţie, furtişag, lăcomie, desfrâu, clevetire, osândire şi celelalte fărădelegi.

48. Această împătimire sau deprindere este aşa de puternică, încât îl atrage pe om spre lucrul de care s-a împătimit, ca o a doua natură. „Mare este, zice Sfântul Ioan Gura de Aur, împilarea obiceiului, încât devine o a doua fire" (Omilia 7 la II Corinteni), întrucât împătimirea prinde radăcini adânci în inimă. Şi cu cât face omul mai mult un oarecare păcat şi se obişnuieşte cu el, cu atât pătrunde mai mult în inima lui împătimirea, căci la fel cum copacul, pe măsură ce creşte, îşi adânceşte rădăcinile în pământ, şi obiceiul păcătos, pe măsură ce creşte, se înrădăcinează mai adânc în inima omenească. Copacul, cu cât este mai mare, cu atât se smulge mai greu din pământ. La fel şi obiceiul păcătos, cu cât se întăreşte mai mult şi prinde putere, cu atât se slobozeşte omul de el mai anevoie, şi asta nu fără ajutorul lui Dumnezeu.

„Crâncenă luptă este biruirea obiceiului”, spune Fericitul Augustin tâlcuind Psalmul 30. Şi chiar dacă omul, adeseori, se înfrânează o vreme de la păcat, obiceiul îl trage, ca un lanţ, la aceeaşi vărsătură; şi precum vântul aţâţă focul, şi obiceiul vechi aţâţă în om pofta cea rea, o reaprinde şi îi dă puterea dinainte. Acest adevăr îl vedem limpede la cei deprinşi cu băutura. Cât de amarnic plâng, se tânguiesc şi se căinează aceşti sărmani când se trezesc din beţie, văzându-şi nenorocirea şi pierzarea sufletească; dar cu primul prilej, mânaţi de obicei, se întorc iarăşi la patima lor, iar mulţi îşi şi sfârşesc viaţa în această stare ticăloasă şi cu adevărat vrednică dc plâns. Cele zise despre patima beţiei se potrivesc şi pentru celelalte patimi. Vedem că pe tâlhari şi pe lacomi nici ruşinea, nici frica de oameni, nici teama de Dumnezeu, nici spaima de judecată şi muncile cele veşnice nu îi pot abate de ia nelegiuirea lor; ei vor mai degrabă să rabde orice şi chiar să piară, decât să se lase de lăcomia lor. Despre unii ca aceştia se spune: „Ei nu dorm până nu faptuiesc răul şi nu-i mai prinde somnul până nu fac pe cineva să cadă” (Pilde 4,16).

49. Iubirea de patimi este închinare lăuntrică, cu sufletul, la idoli, căci cel care slujeşte patimilor le cinsteşte pe ele întocmai ca pe nişte idoli, prin închinarea lăuntrică a inimii. Astfel, pentru cei robiţi pântecelui, „pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19); pentru cei lacomi, lăcomia este închinare la idoli (Coloseni 3, 5); cei ce slujesc mamonei cinstesc ca domn pe mamona (Matei 6,24), iar „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34), căci „ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19). Pentru omul iubitor de păcat, păcatul căruia îi slujeşte este, deci, ca un idol. Inima lui iubitoare de păcat este ca o capişte spurcată, în care el aduce jertfa acestui idol urât, căci păcatul în inimă e sălăşluit. In loc de viţei, berbeci şi alte dobitoace, el aduce jertfa voinţa sa şi preaplecata ascultare. Şi astfel, de câte ori se învoieşte păcătosul să facă păcatul de care s-a împătimit, de atâtea ori se leapădă cu inima de Hristos; şi de câte ori îl săvârşeşte cu fapta, aduce jertfa acestui idol, căci, după cum zice Domnul, „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24).

Despre aceasta, Sfantul Ioan Gura de Aur ne învaţă:

 „Să nu-mi zici că nu te închini idolului de aur, ci arată-mi ca nu faci ceea ce-ţi porunceşte aurul; căci felurite sunt chipurile slujirii la idoli: unul cinsteşte ca stăpân pe mamona, altul are de dumnezeu pântecele, iar altul se închină altei patimi preagrozave. Nu le jertfeşti boi, cum fac elinii, ci faci cu mult mai rău, căci le jertfeşti sufletul tău; nu-ţi pleci genunchiul înaintea lor, nici nu te închini lor, însă îndeplineşti cu mare ascultare tot ce îţi porunceşte ţie pântecele, aurul şi tirania poftei. Căci de asta sunt spurcaţi şi elinii, că au făcut dumnezei din patimile noastre” (Omilia 6 la Romani). Cât de spurcată şi de jalnică este aşadar împătimirea! Spurcată, fiindcă patima e cinstită, precum un idol, în locul lui Dumnezeu. Jalnică, fiindcă cel care o cinsteşte se leapădă de Hristos Dumnezeu, întru Care este mântuirea noastră, iar omul cu foarte mare greutate se eliberează din această spurcată robie. Şi ceea ce este mai jalnic este că, îmbătrânind întru aceasta, mulţi pleacă în veacul celălalt fără de pocăinţă şi fără nădejde de mântuire, facându-se robi pe vecie ai iadului şi ai morţii.

50. Pentru a se izbăvi din această spurcată şi grea robie, omului îi este de folos să ia aminte şi să facă următoarele:

1) Orice om trebuie să se cerceteze pe sine şi să vadă în ce stare se află şi dacă nu îl stăpâneşte vreo oarecare patimă sau obicei păcătos; dacă n-a fost robită inima lui de iubirea de argint şi de lăcomie, ori de pofta trupească, ori de dragostea slavei şi cinstei deşarte; dacă nu-l stăpâneşte mânia şi ranchiuna ori beţia; dacă nu are obiceiul să clevetească, să osândească, să hulească, să înjure, să vorbească de rău pe aproapele ori altele asemenea. Căci patima şi obiceiul orbesc ochiul sufletului până într-atât, încât omul nu vede ticăloşia şi pierzania sa. Pentru aceasta este nevoie de citirea ori ascultarea cu osârdie a Sfintei Scripturi şi a celorlalte cărţi creştineşti, căci acestea dau în vileag păcatul, întovărăşirea cu oameni buni şi evlavioşi, a căror viaţă cucernică îl poate face pe om să îşi dea seama de stri căciunea obiceiurilor sale. Apoi, trebuie chemat şi rugat Iisus Hristos, Luminătorul orbilor, ca El însuşi să luminc ze ochiul sufletului, căci fără El nu are loc nici luminarea omului, nici recunoaşterea de către acesta a jalnicei sale stări de păcătoşenie; până când El nu Se va atinge de ochii noştri orbi, orbi vom fi mereu şi vom rătăci precum orbii.

Această cercetare de sine este neapărat trebuincioasă ori cui voieşte să primească mântuirea veşnică, fiindcă prin aceasta se pune început mântuirii. Cum vei căuta vindecare, dacă nu îţi cunoşti boala? Negreşit că trebuie să îţi cunoşti mai înainte boala. Cei bolnavi au nevoie de doctor, după cum zice Domnul: „Nu cei sănătoşi au nevoi» de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). Deci, cine sunt cei bolnavi ? Fără îndoială, cei care îşi cunosc şi recunosc boala. Aşadar, după cum ne cercetăm bolile trupeşti, ca să ne putem vindeca, se cuvine să ne cercetăm şi bolile sufleteşti şi, cunoscând ce fel sunt, să căutăm tămăduire, căci aşa cum începutul sănătăţii trupeşti este recunoaşterea stării de boală, începutul mântuirii este recunoaşterea jalnicei stări în care se află sufletul nostru, pentru că aceasta îl face pe om să caute mijloacele prin care ar putea să se izbăvească de această nenorocire. Aşadar, cercetează-te, creştine, pe tine însuţi şi află în ce stare te găseşti. Ai sau nu bogăţie, eşti sănătos ori bolnav, slăvit sau nu, ce-ţi pasă? Toate acestea vor rămâne în lume. Dar acest lucru cercetează-l: ce boală are sufletul şi dacă ai nădejde de mântuire, care este singurul lucru de trebuinţă.

2) Cel ce îşi dă seama de starea jalnică a sufletului său nu trebuie să zăbovească, ci degrabă să se despartă de obiceiul cel rău, căci cu cât vei rămâne mai mult în obiceiul păcătos, cu atât va prinde el puteri, iar tu mai anevoie te vei despărţi de el, în acelaşi chip în care boala trupească devine mai greu de tămăduit pe măsură ce se învecheşte. Si chiar dacă patima te va lupta cu putere, trăgându-te spre starea de dinainte, stai împotriva ei ca împotriva unui vrăjmaş, nu te lăsa supus de pofta ei, cheamă pe Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu într-ajutor, căci patima se aseamănă cu un câine: aşa cum câinele fuge după noi şi se întristează atunci când fugim de el, iar de-i stăm împotrivă şi îl gonim fuge de la noi, şi patima se alipeşte de cel care i se supune şi o ascultă, dar dă înapoi dinaintea celui care i se împotriveşte. Voinţa, râvna şi osteneala pot orice cu ajutorul lui Dumnezeu; şi chiar dacă multă caznă sufera nevoitorul de la patimă, ea îl va părăsi, în cele din urmă, fiind el întărit cu puterea lui Dumnezeu, Care ajută celor ce se ostenesc şi se roagă.

Multe asemenea pilde ne înfăţişează istoria bisericească, în care citim că mulţi tâlhari, desfrânaţi, desfrânate şi alţi păcătoşi, întorcându-se din păcate către Dumnezeu, chiar dacă au avut mult de pătimit din pricina obiceiului celui rău, totuşi l-au biruit în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi „şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24), iar astfel s-au făcut robi ai lui Hristos cei ce erau „robi ai păcatului” (Ioan 8, 34). Aceste pilde au fost scrise tocmai pentru ca păcătoşii rătăciţi să nu deznădăjduiască de întoarcerea lor şi să se nevoiască împotriva obiceiului rău, căci toate sunt cu putinţă omului, cu ajutorul lui Dumnezeu, căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). El este ajutător şi mântuitor pentru cei ce se întorc, se ostenesc, se nevoiesc şi II cheamă.

3) In această nevoinţă ajută şi întăreşte deasa cugetare la moarte, care răpeşte pe toţi, în fel şi chip, mutându-i în veşnicie; cugetarea la dreapta Judecată a lui Hristos, la împărăţia cerurilor şi chinuirea cea nesfârşită.

4) Cel ce a părăsit obiceiul cel rău nu trebuie să se mai întoarcă la el, precum „câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (IIPetru 2,22), ci să stea cu tărie împotriva lui, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu, „uitând cele ce sunt în urma şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14) şi, după îndemnul Domnului, să îşi aducă aminte de femeia lui Lot (Luca 17, 32), care a privit îndărăt, adică spre Sodoma, din care ieşise, şi „s-a prefăcut în stâlp de sare” (Facerea 19, 26). Lumea, dimpreună cu poftele sale, este Sodoma cea nelegiuită, catre care nu trebuie să se întoarcă cei ce fug de dânsa, ca nu cumva, întorcându-se iarăşi în mrejele ei, să fie osândiţi dimpreună cu ea, ci să îşi aducă aminte de spusa apostolilor că: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru ei” (lloan 2,15) ; şi încă: „Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4).

SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK