Prin iarna inimilor noastre...

 

Rămâi ca roua, ce-mi atinge pielea albă

Când gura mea, în dimineți se roagă.

În picătura unei lacrimi, tu, s-aprinzi o lumânare,

Să-ți pot vedea zâmbetul, ce doare.

Ești vis chemat în noapte, alunecând prin minte,

Din iernile ivite, ai fost un suflet blând, si un copil cuminte.

 

În noaptea vieții noastre, îmi furi iar amintirea,

Bine, te voi privi tacuta,

Dar, te întreb, știi, unde ai uitat iubirea?

Am fost ca două umbre, pe-un mal de neputință,

Pe chipul meu e gheață,

Pe chipul tău e iarnă și valuri de dorință.

 

Cândva, vom fi în veșnicia ce-îmbrățișează Cerul,

Doar două luminițe, noi, micuțe sfere,

Sunete-nghețate, din multe emisfere,

Ne vor îmbrățișa blânde, ne-nțelegând misterul.

 

Iubire, vine apusul, de ce-mi zici că ești bine?

M-ai risipit in zari, m-ai sfărâmat fără să știu,

Să te-ntorci, acum e prea târziu .

Căci peste focul meu, cu fulgi de-omăt, atunci a nins,

Plouat-a, cu picătura unei lacrimi, a glasului tău stins.

 

În Raiul meu cu fluturi, mi-am regăsit iubirea,

 Incet, incet, mi-am regasit cararea, mi-am regăsit culoarea.

Iubire, vine apusul, poti spune că ești bine?

Prin iarna inimilor noastre, s-a odihnit uitarea.

Hai, astept, spune-mi, de iubirea...

Care-a rămas, la tine !

Maica Filoteea, pacatoasa