Pomelnicul necazurilor lui Pavel

 

,, Din acest pomelnic vreau să scot următorul normativ apostolic: poziţia creştinului faţă de necazuri.

Sfântul apostol şi le consideră o laudă.

Acestea sunt „necazurile pentru Evanghelie”.

Credinţa de totdeauna a Bisericii vechi în faţa tuturor felurilor de încercări, a fost că acestea sunt o binecuvântare. De aci s-a dezvoltat şi poziţia faţă de martiriu. Acesta e un har special, care se dă numai cui şi cui, din vreme în vreme.

Astăzi aceste poziţii faţă de suferinţă s-au cam pierdut. Astăzi creştinilor li se pare că suferinţa - crucea fiecăruia, cea de toate zilele - ar fi un lucru de care ar vrea, pe toate căile, să scape cât mai repede.

Ca să ne dăm seama de slăbiciunea creştinilor şi de pierderea cunoştinţei despre harul suferinţei, e destul să ne punem întrebarea următoare:

Despre Pavel ştim bine că a fost apostolul lui Hristos, apostolul neamurilor, chemat special, trimis special, aşadar de ce l-a lăsat Iisus în droaia de necazuri pe care le înşiră în pomelnicul pomenit?

Necazurile au un rost, pe care azi oamenii l-au pierdut. II spune, mai uşor, mai greu de observat, şi Pavel, când vorbeşte despre o suferinţă a sa personală, o boală, pentru care de trei ori s-a rugat lui Dumnezeu să o ia de la el.

I s-a răspuns: darurile Mele în neputinţe se desăvârşesc. Trebuie să avem neputinţe, trebuie să avem necazuri pentru că altfel cădem. Cădem uşor, pentru ca să nu cădem mai greu. Suferim puţin, ca să nu suferim grozav. Asta-i raţiunea pentru care, cei ce merg pe urmele lui Iisus au tot felul de suferinţe şi Iisus nu-i izbăveşte de ele, fiindcă fără ele se pierd de El şi se pierd pe sine.

De aceea poate că Ie-a spus Pavel pe ale sale. Nici unul din necazurile pe care le înşiră nu sunt dinaintea convertirii lui la creştinism. Atuncea le folosea el creştinilor - şi poate că acestea sunt o răzbunare pentru acelea - mucenia... [Ca să-şi dea seama că este o putere nevăzută cu care se luptă ei în deşert. Cu chinurile nu-i putea omorî, încât îi reducea la a-i omorî în chip simplu, tăindu-le capul.]

 Mucenicia e un dar şi-l dă Dumnezeu nu cui aleargă după el, ci cui vrea şi cui ştie, din timp în timp. Cei care aleargă după mucenicie, au în ei ispita muceniei şi ăştia cad. Nu e treaba ta, e treaba lui Dumnezeu. Nu umbli după măsuri peste puterea ta. Sfinţii mucenici şi mărturisitori nu aveau ei obrăznicia de a se face mucenici efectiv.

A  răbda = credinţa ta - şi pentru credinţa ta, îţi dă Dumnezeu împotrivitor. Nimeni nu se poate plânge că n-are cine-l proba, cine-l căli sau forma.

... Ăştia sunt creştinii care-şi duc crucea târâiş.

Purtăm neputinţe ca să nu ne suim la părerea că suntem puternici. Cu necazurile de tot felul, ne dezleagă Dumnezeu de noi înşine, de părerea de sine. Şi asta n-are leac cum n-are căderea dracilor. De aceea dăm de tot felul de neputinţe, care sunt mult mai uşoare decât căderea în părerea de sine.

Ca să încurajeze pe creştinii de peste toate vremurile în necazurile lor şi să şi le asemene cu ale sale, şi-a spus Sfântul Pavel necazurile.

Mai mult fiecare avem necazurile noastre pentru păcatele noastre, nu pentru Evanghelie...

Deşi nu duceţi crucea de drag, cel puţin duceţi-o la umăr, duceţi-o din ordin moral.

M-aş bucura mult să puneţi astăzi la inimă fară să mai zăboviţi, pilda sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.

Ăştia au fost oameni care nu s-au plâns de stăpânire fiindcă stăpânirea, oricât ţi s-ar părea, e pusă cu rosturi de la Dumnezeu spre desăvârşire.

Sfântul Pavel închis la Roma doi ani, pentru Evanghelia adevărului, n-a ştiut de lanţuri. El şi-a purtat lanţurile cu seninătate şi mărturisea că ţinta după care alerga, e cununa biruinţei.

Calea acestei alergări trebuie să ştii a o urma fară silă şi piedică, celelalte dacă le înţelegi bine, te ajută."

Parintele Arsenie Boca

Fragment din cartea "Scrieri inedite" - Deva 2019