Iov 4, 3-6

De multe ori în viață, căutăm câte un om, care să ne spună, să ne mângâie, cu câte un cuvânt bun atunci când ne aflăm în nevoi și care să ne ajute, să  ne sprijine, când trecem prin câte un necaz sau ispită.

Și aflându-l, îl lăudăm și ne hrănim mereu cu cuvintele lui, cu răbdarea și blândețea lui,  cu bunăvoința lui. Și începem a-l lăuda, a-i mulțumi, a ne bucura și liniști sufletește că l-am întâlnit. 

 Dar vine și momentul în care toate relele îl cercetează și pe el, pe acest om care a știut să fie doar sprijin și ajutor celor din jur.

Ce credeți? 

În momentele lui de suferință și de încercare, oare vin toți, cei care au fost ajutați,  să dea un mic sprijin sufletesc și un mic ajutor? 

NU !  NIMENI ! 

Atunci, toată lumea care a fost ajutată, începe să îi caute greșeli, și păcate, și patimi, și motive, pentru care a venit încercarea peste el. 

Ei, cei care căutau alinare și mângâiere, și ajutor, acum știu să caute motive. 

Dumnezeu, însă, arată dreptului prin această situație că nu are voie să se încreadă în oameni. 

Atunci, se apropie Dumnezeu mai mult de sufletul celui bun, blând și răbdător în necaz, și îi spune : 

- Nu te teme! " Mântuirea ta, sunt Eu !"

"Iată, tu dădeai învăţătură multora şi întăreai multe mâini slăbite.

Cuvintele tale au ţinut în sus pe cei ce erau să cadă şi tu ai întărit genunchii care se clătinau.

Acum când ţi-a venit şi ţie rândul, eşti la strâmtorare şi ţi-ai pierdut firea; acum când lovitura te-a ajuns, te-ai spăimântat!

Frica ta de Dumnezeu nu-ţi dă încredere şi desăvârşirea căilor tale nu-ţi dă nădejde ?" 

(Iov 4, 3-6)